În această dimineață au fost cam 0-1 grade afară, destul de geruleț. În niciun caz nu era de ieșit fără căciulă, fular și geacă groasă.
Eu am mers pe jos destul de zgribulită, mânată de un singur gând: las copilul la școală și ajung rapid la birou să beau o cafea caldă lângă caloriferul fierbinte.
Cu toate astea, pe aleea școlii la care am lăsat băiatul, o fetiță avea un evantai. Și îl folosea. Cu multă încântare. Era fericită și se răcorea cu evantaiul, spre încântarea unei colege cu care discuta ceva intens. Ambele erau vesele și nici nu observau frigul de afară.
Mi-a luat câteva secunde să procesez aceste informații și le-am găsit sensul pentru mine: dacă ceva îți face plăcere și te încântă, nu mai contează vremea de afară sau contextul. Cu alte cuvinte: „Flutur evantaiul meu frumos pentru că îmi place, mi-a dat mami voie să îl iau azi, nu doar când arde Soarele afară!”.
Păi nu-i așa că acea fetiță va avea o zi bună? Cu un așa mindset, cred și eu că îi va fi bine căci știe să se bucure în fiecare moment, așa cum este el.
Să mai zic că bătea și un vânticel înghețat ... ?
Sunt adulți care nu văd mai departe de vremea de afară, de contextul oferit de temperatură & soare & vânt. Eu zic că nu sunt unul dintre acei adulți. Sper ca nici acea fetiță să nu devină un astfel de adult.
Așadar, experiența de azi mi-a reamintit să fiu eu însămi indiferent de context (climatic sau altfel), atâta vreme cât nu derajez pe absolut nimeni. Ba chiar am prieteni cu care să împart bucuria!
Ceea ce îți doresc și ție!
Tu ai avut parte de astfel de experiențe inedite care să-ți aprindă becul autenticității?
Probabil că ai citit sau ai auzit sau ți s-a spus verde-n față că ceea ce spunem copiilor (1) devine vocea lor interioară atunci când ajung adulți și (2) are efectul unei palme peste față sau a unei îmbrățișări pufoase și calde.
În lumina acestei perspective, aș vrea să punctez 8 fraze din categoria Îmbrățișare Verbală pe care să le spui copiilor tăi, nepoților tăi, copiilor pe care-i întâlnești în oricare zi din viața ta, chiar și copilului tău interior, când te uiți în oglindă.
Iată aceste 8 fraze:
Copiii noștri nu aud destule cuvinte frumoase de la noi. Pentru că nici noi nu le-am auzit de la părinții noștri. Dar putem schimba acest cerc vicios, putem să le spunem cuvinte care să le umple sufletul cu bucurie. Merită să facem un efort conștient să le spunem oricare dintre frazele de mai sus, sau altele, dimineața la trezire sau seara la culcare …
Eu mă străduiesc să fac asta și pot spune că aceste cuvinte mă fac și pe mine să mă simt bine, nu numai pe copii. Energia cuvintelor e ca un bumerang ce se întoarce la mine instant.
Care dintre aceste afirmații rezonează cel mai mult cu tine acum sau ți-ar fi plăcut să o auzi mai des când erai copil?
Trăim într-o lume în care succesul este măsurat prin ceea ce se vede la exterior, adică ștampila de ”om de succes” o primim de la alții, nu ne-o punem noi înșine. De fapt, ne-o putem pune noi înșine fără să mai așteptăm validare din exterior. Dar pentru că suntem ființe sociale, cred că succesul are mai multe componente, printre care și ceea ce cred alții despre realizările noastre, despre potențialul și abilitățile noastre.
Așadar, chiar dacă numai într-o mică măsură, avem nevoie să avem succes în ceea ce facem, să oferim lumii în mod eficient și constructiv fructele abilităților noastre. Pentru a avea succes, este necesar să învățăm de la cei care au ajuns deja acolo. Iar acum este mai simplu ca niciodată!
Îți prezint mai jos 3 moduri de gândire și acțiune pe care oamenii de succes le au active în viața lor în fiecare zi, minut cu minut.
Începe chiar de acum să încorporezi aceste 3 obiceiuri în personalitatea ta, puțin câte puțin în fiecare zi, precum maioneza. Acești 3 pași te vor apropia mai mult de succes și vor atrage în același timp succesul către tine.
PONT: Chiar dacă liftul tău către succes este stricat și pus pe butuci, scările funcționează întotdeauna. Ia scările, poate că liftul tău este în construcție. În plus, urcatul pe scări îți oferă și răgaz de odihnă. Pe când liftul nu mai ține cont de chef, tonus, creativitate, ore de somn etc
PONT și mai mare: dacă poți și vrei, învață-i și pe copiii cu care intri în contact (ai tăi, nepoți, copii ai colegilor etc) aceste 3 principii ale succesului. S-ar putea să învețe mai ușor de la tine decât de la părinți sau profesori.
Ce părere ai despre aceste 3 ”sfaturi”? Cred că le știai deja! Le implementezi ușor în viața ta?
Avem prea mulți oameni de succes și prea puțini oameni de caracter. Asta este o realitate din societea noastră pe care o constată mult prea multă lume pentru a o ignora în continuare. Ceva nu e în regulă, cu siguranță! Acum știm și ce.
Educația morală și ghidajul moral sunt cât se poate de necesare în această societate care pune accentul (numai) pe rezultate. Rezultatele pot fi obținute prin multe căi, multe metode. Însă succesul este nesemnificativ în marea schemă a vieții dacă sufletește valorile morale, virtuțile, sunt ignorate și chiar aduse la tăcere.
Nu este OK (alt cuvânt nu am găsit) ca succesul unuia să fie ridicat pe suferința altuia.
De câte ori ai putut lua, cu ușurință, o decizie și totuși nu ai luat-o pentru că nu se alinia cu valorile tale morale? Avem liberul arbitru la dispoziție, de aceea nu trebuie să facem ceva chiar dacă putem să o facem. Este necesar să trecem totul prin filtrul moralității.
Virtuțile (virtus=putere) sunt puteri ale sufletului, calități ale sufletului. Corpul ale calități, sufletul are calități - invizibile dar care se văd clar prin interacțiunea cu alți oameni. Răbdare, onestitate, respect, integritate, creativitate, prietenie, recunoștință etc. Par a fi calități care se cultivă în cei 7 ani de acasă, însă ele se cultivă toată viața.
Eu sunt convinsă că fiecare omuleț se naște cu aceste valori morale sădite în suflet de Marele Dumnezeu. Însă aceste valori, chiar superputeri, trebuie activate din prima zi de viață. Cum? Prin povești, prin puterea exemplului (al părinților, al familiei, al anturajului, al modelelor în viață, al mentorilor etc), prin acțiuni concrete.
Cineva e bun cu tine și vezi cum se simte și cum arată bunătatea asta când o primești de la altul. Tu ești bun cu cineva și vezi astfel cum se simte și cum arată bunătatea când pornește din tine. Pe măsură ce înaintăm în viață și exersăm aceste virtuți, una câte una după cum ne poartă viața, ele se activează tot mai mult și devin parte din identitatea noastră. După asta nu mai este cale de întoarcere. O persoană integră nu va acționa niciodată fără integritate, pentru că nu va putea, va simți că își calcă pe suflet, va avea regrete mari și nu va avea liniște.
Sunt convinsă că există oameni care consideră că acționarea prin prisma virtuților este o slăbiciune. Sunt convinsă că sunt mulți oameni care cred că dacă ești integru ai de pierdut sau dacă ești bun la suflet vei fi călcat în picioare. Însă nimeni nu știe cu ce poveri pe suflet trăiesc acele persoane considerate de succes. Este în natura noastră să fim buni și când nu suntem, când facem rabat de la calitatea noastră de oameni, când ne călcăm pe sistemul de valori (stabilit în mod conștient sau arbitrar) cu siguranță undeva în structurile noastre apare suferința.
Puterea este nimic fără control. Succesul este nimic fără caracter.
Metoda nr 1 prin care oamenii învață și își educă caracterul, atât copii cât și adulți, sunt poveștile. Uneori citite, alteori spuse prin cântec sau sub formă de film. De aceea educația prin virtuți a copiilor începe prin poveștile lui Alec Blenche. Cărțile lui sunt disponibile în librării iar în unele grădinițe și școli din România sunt implementate programe educative pentru activarea și cultivarea acestor valori morale. Astfel încât copiii să devină adulți verticali care iau decizii bune pentru ei fără să ”calce pe cadavre”.
În fiecare luni dimineața îl puteți asculta pe Alec Blenche în emisiunea de la Itsy Bitsy FM. Îl puteți urmări pe social media și îi puteți citi cărțile ca să înțelegeți mai bine cum funcționează acest tip de educație. Pentru că răul trebuie tăiat de la rădăcină și acum este momentul cel mai bun să face asta cu generațiile de copii. Societatea poate fi schimbată, cu siguranță. Altfel se va autodistruge.
Îndemnul din titlu - Fii impecabil(ă) în tot ceea ce spui - este chiar un capitol din cartea lui don Miguel Ruiz, Cele patru legăminte, cartea înțelepciunii toltece. Este o carte extrem de importantă pentru viața oricărui om și, după părerea mea, ar trebui să stea la baza educației copiilor în primii 7 ani de viață.
Dar ce înseamnă să fii impecabil(ă) în tot ceea ce spui? Să vorbești frumos, educat, civilizat? Să fii mereu politicos/oasă? Să vorbești numai când ți se cere părerea sau ești implicat(ă) într-o discuție?
Iată părerea autorului: a fi impecabil(ă) în tot ceea ce spui înseamnă a fi conștient(ă) de felul în care alegi limbajul folosit și de puterea cuvintelor rostite. De multe ori, oamenii spun lucruri fără să fie conștienți de impactul cuvintelor lor asupra interlocutorului. Unii oameni spun lucruri care jignesc, sau deranjează, sau stârnesc zvonuri ori bârfă fără să își dea seama de răul pe care îl cauzează.
A fi impecabil(ă) în tot ceea ce spui înseamnă să folosești cuvintele rostite de tine pentru a vorbi din iubire, din respect, din adevăr și din perspectivă pozitivă. Opusul acestora este negativitatea, minciuna (chiar și parțială), drama inutilă și bârfa. Înseamnă a fi atent la ceea ce comunici altora, prin sensul și energia cuvintelor, altfel încât și creezi armonie, conectare, optimism și recunoștință.
A fi impecabil(ă) în tot ceea ce spui mai înseamnă și să fii corect tu tine însuți/ însăți și să-ți onorezi valorile și promisiunile, inclusiv cele private. Înseamnă să fii sincer și autentic în comunicare și să-ți asumi responsabilitatea pentru cuvintele și acțiunile tale. Înseamnă să trăiești cu integritate și să faci ceea ce spui că faci.
A fi impecabil(ă) în tot ceea ce spui poate fi o adevărată provocare, pentru unii, sau una mai mică pentru alții. Unii oameni trebuie să învețe de la zero a comunica impecabil, alții vor face doar mici ajustări. Asta înseamnă să fii în permanență atent la ceea ce spui și să îți dorești în mod conștient să trăiești în sinceritate și integritate. Însă când ajungi acolo, îți dai seama că ai pus bazele unei lumi interioare armonioase și pozitive din care este foarte ușor să creezi bine în jurul tău și să ai un impact deosebit asupra celor din jurul tău.
Acum că ai citit aceste rânduri, data viitoare când spui ceva, fii conștient(ă) de impactul cuvintelor tale. Sunt pozitive, motivează sau sunt critice ori jignitoare? Alegând să fii mai atent(ă) cu limbajul folosit și cu energia pe care o transmiți prin el, vei crea cu ușurință în jurul tău o lume mai bună, mai armonioasă, mai iubitoare.
Bineînteles, pentru ca părinții să poată implementa acest legământ/ principiu în educația copiilor lor, ei înșiși trebuie să îl practice, să îl demonstreze prin puterea exemplului și să-l activeze în viața de zi cu zi. Altfel nu se poate!
Dragă adult, te invit să citești cartea. Eu am citit-o, am ascultat și audiobook-ul, am acasă și cardurilea realizate pe baza cărții. Atât de importante sunt aceste învățături pentru mine!
Am dat zilele trecute peste un clip scurt de la Tony Robbins (nu cred că mai are nevoie de prezentare) care m-a pus pe gânduri. În calitate de mamă a unui băiețel de 6 ani și a unei fetițe de 13 ani, sunt mereu în căutare de soluții care să mă ajute să gestionez tot felul de situații nou apărute în viețile noastre. Pentru că așa este viața de mamă: câteva zile crezi că ai ajuns la echilibru, știi să gestionezi haosul și știi ce urmează, apoi totul se transformă în alt haos mai mare.
Conceptul pe care îl aduce Tony Robbins în discuție este cel de tipare/ modele/ șabloane de gândire și comportament/ acțiune. Mi se pare foarte interesant acest concept, nu am mai auzit ca acesta să fie prezent în educația copiilor.
Tony Robbins zice așa: părinții care vor să-i învețe pe copiii ceva cu adevărat important în viață (să-i ajute să o ducă bine spre foarte bine tot restul vieții), să-i învețe următoarele 3 abilități:
Dacă îi înveți pe copii să facă asta, nu contează cum se va schimba lumea în viitor, ei vor avea abilitatea să recunoască tiparele din industria lor, din economie, din propriile vieți și să le folosească în avantajul lor, urmând ca apoi să creeze ceva nou și să domine astfel dificultățile vieții.
Ce părere ai despre acest sfat de la Tony Robbins? Tu știi să recunoști și să folosești tiparele de gândire și acțiune din viața ta sau din jurul tău?
Azi în drum spre casă mă întrebam de ce oamenii folosesc expresia ”Ești un zero barat”? Ce e cu asta? De unde vine și ce înseamnă?
O utilitate ar fi faptul că, un zero barat Ø, se diferențiază clar de litera O. Și așa nu se mai confundă în scris, mai ales când sunt de introdus coduri la easy box :) etc.
Însă zero barat Ø înseamnă, ca adjectiv, fără valoare, nulitate, neimportant, neinteresant, care nu știe nimic. După ce că este zero, mai este și barat. E o apreciere greu de dus.
E greu de dus să știi că unii te consideră fără valoare. Să fii considerat un nimic.
A venit momentul să construim o lume în care toată lumea contează, de la naștere până la moarte. Fiecare individ, chiar dacă din spațiu pare un fir de nisip, aici pe Pământ are importanță.
Fiecare om contează, opinia fiecărui om conteză. De aceea copiii trebuie educați și încurajați să își spună frumos punctul de vedere, să nu tacă și să înghită cu rușine ceea ce li se spune sau face. Nu e o rușine să spui ce ai pe suflet. Nu e o rușine să te exprimi, cu calm, cu respect, în cuvinte și cu un ton civilizate.
Noul normal este să nu taci, să nu aduni în tine. Au tăcut destul generațiile mele și cele cu mult dinaintea noastră.
Dacă noi am tăcut, e cazul ca ai noștri copii să învețe să se exprime, să își spună punctul de vedere. Da, asta ține de educație, e ceva ce se învață - prin puterea exemplului sau prin exercițiu. Și da, ține de educație să știi să nu vorbești din furie, din rușine ci cu calm și respectuos. Educație emoțională (găsești :aici: cărți pe acest subiect, deci se poate învăța și de către autodidacți).
Opusul lui zero barat este zece. Să fii considerat de nota zece. Este nota maximă la școală și, pentru unii, în viață. E o mândrie să fii considerat de nota zece la serviciu sau în familie. Din păcate, asta este o iluzie, căci nimeni nu este de nota zece mereu, ci doar punctual, în anumite momente din zi sau din viață. Și ... întrebarea de o mie de puncte ... când nu mai are cine să te aprecieze, tu te simți de nota zece când te uiți în oglindă?
Nu știu dacă adulții mai pot fi educați să fie responsabili (mai ales că figurilor de autoritate din societate le lipsește responsabilitatea până la nesimțire), însă copiii cu siguranță da. Nu de către părinți iresponsabili (puterea exemplului este mai mare decât puterea cuvântului), ci despre alte persoane cu rol de educator care, prin exemplu, își asumă lucruri și consecințele lor.
Pentru copii, responsabilitatea este ceva ce ei trebuie să facă (acțiuni de igienă, de alimentație, să se îmbrace, să strângă după ei etc.) și se așteaptă de la ei să le facă. Nimeni nu se naște cu responsabilitățile tipărite în frunte, ci ele sunt alocate de familie și societate. Unele pot fi negociate, altele nu.
Adulții au multe responsabilități, inclusiv unele de la care nu se pot eschiva deloc: dacă ai mașină ai responsabilități, dacă ai apartament ai responsabilități, dacă ai copil ai responsabilități, dacă ai partener de viață ai responsabilități, dacă ai un job plătit ai responsabilități, dacă ai pisică sau câine ai responsabilități.
În cadrul unei familii, responsabilitățile copiilor sunt stabilite de părinți (copilul duce gunoiul, ajută la pus masa, își pune hainele murdare în coșul de rufe, strânge toate jucăriile după ce a terminat joaca etc) însă ele vor fi urmate numai în măsura în care și părinții își asumă și respectă propriile responsabilități.
Puterea exemplului are un rol foarte mare în felul în care copilul înțelege responsabilitatea și cum o pune în practică. Bineînțeles, când copiii nu se descurcă sau nu știu cum să pună în practică responsabilitățile, ei pot cere ajutorul adulților. Nimeni nu se naște învățat, nici măcar în ceea ce privește detaliile mărunte ale vieții de zi cu zi.
Este important ca cei mici să înțeleagă că există consecințe și dacă fac ceea ce au de făcut, și dacă nu fac. Consecințele vin la pachet cu responsabilitatea. Unele consecințe se văd imediat, altele apar după o perioadă de timp (nespălatul pe dinți seara nu strică dinții a doua zi dimineața, dar are un efect cumulativ dacă devine un obicei).
Obicei - acesta este un alt cuvânt important în educația copiilor, căci în timp devenim suma obiceiurilor noastre. Înțelegerea, acceptarea și asumarea responsabilităților de către copii este un obicei sănătos ce va ajuta copilul să devină un adult de încredere, respectuos și harnic.
Nu e ușor să îți asumi responsabilități însă doar asumarea lor cizelează caracterul omului și îi permite acestuia să-și folosească puterea interioară.
În ultima vreme am ajuns tot mai des la concluzia că noi, atât adulții cât și copiii din România, nu știm ce să facem și cum să ne comportăm în cazul în care suntem martorii unui bullying in scoli sau în jurul lor, act de violență, jignire etc în public. Deși unele persoane sar imediat cu critică și sfaturi când o mamă cu un copil deranjează cumva oamenii din jur, dacă s-ar lua și la bătaie nu am ști ce să facem. Îi lăsăm în pace că e treaba lor? Intervenim pentru că violența nu este în regulă? Dacă luăm și noi bătaie la rândul nostru? Sunăm la 112? Sitația este complicată și complexă însă cred că poate fi descâlcită prin educație la nivel național.
Nici eu nu știu ce aș face într-o astfel de situație. Să mă bag sau nu? Sunt minionă, nu am forță de luptă și am doi copii, nu vreau să mă expun inutil. Și, totuși, nici tăcerea nu e ok, e ca și cum am fi complice. Îmi e teamă să mă leg la cap fără să mă doară, dacă înțelegi ce vreau să spun.
M-am tot gândit la subiectul ăsta și cred că puterea noastră stă în număr. Cred că ar trebui să fim uniți, chiar străini fiind unii de alții, și să ne luăm apărarea în grupuri. Bineînțeles, în mod cât mai pașnic și civilizat.
Nu e OK că victimele abuzate în public sunt total abandonate de public (care mai și râde sau filmează scena). Nu e OK că nu știm ce să facem în astfel de situații, oricând i se poate întâmpla oricui să fie agresat. Nu e OK că ne e frică să ne luăm apărarea unii altora, că nu suntem uniți în fața abuzului.
Așadar, educația este calea, cu siguranță. Și să fie făcută în școală, atât pentru copii cât și pentru părinți. Cu studiu de caz și simulări practice, cum se pregătesc actorii pentru o scenă de film. Astfel încât fiecare părinte și copil să știe ce are de făcut în viața reală când întâlnește situații de agresiune, de bullying fizic sau verbal.
Este o lume crudă cu copiii noștri. Trebuie să fim uniți și educați. Treaba este foarte serioasă.
Ce părere ai?
Se dă următorul context: început de toamna la gradinita, li se cere copiilor să aducă într-o zi de luni câte un fruct și o legumă de toamnă. Ideea era ca cei micuți să vadă și să miroasă și să pipăie fructele și legumele, să înțeleagă că toamna e vremea recoltei, că cine a semănat culege acum de toate și are în cămară până la următoarea recoltă.
Bun! Deci am avut un weekend la dispoziție să mergem pe la piață sau pe la țară și să lăsăm copiii să-și aleagă unul-două fructe și legume. Eventual, să discutăm pe grupul de părinți cine ce aduce ca să fie un sac nuci și de struguri și nimic altceva. Adică să colabăram și noi puțin, pentru diversitate, măcar o parte dintre noi.
Care a fost realitatea din teren? În primul rând, nu am discutat nimic între noi părinții. Apoi, unii părinți au uitat de tot de acest proiect, alții au dus câteva fructe și legume. Iar alții au dus coșuri și sacoșe de fructe și legume - ca să fie pentru toată lumea, să aibă toți copiii, inclusiv cei care au uitat să aducă ceva.
Personal, nu înțeleg această cantitate mare și copleșitoare. De ce nu au putut aduce exact ce ni s-a cerut? Ce să facă doamnele educatoare cu atât de multe fructe și legume? Unde să le pună și cum să gestioneze situația în care unele se mai și strică în timp?
Copiii au mesele asigurate la grădiniță, deci exclus să fie nevoie să mănânce din fructe. Decât dacă vor ei expres.
Ce înțeleg copiii care intră în clasă cu un măr și un fir de praz și văd pe alții cu coșul plin pe masă?
Copiii înțeleg foarte bine că mare parte din lucruri le primesc de la părinții lor, că reflectă bugetul și disponibilitatea părinților.
Doamna educatoare a dat o temă pentru acasă și părinții consideră că, dacă fac ei mai mult, copiii care nu au adus nimic nu se vor mai simți aiurea. Nu este deloc așa. Și nici în viața de adult nu e așa.
Am fost și eu în situația în care am putut și am vrut să livrez mai mult decât mi s-a cerut. Însă am anunțat și am cerut acordul. Ca să nu fac mai mult rău decât bine.
Știu cum e să trimiți soțul să cumpere o pâine anumită și el să vină cu 3 feluri de pâine, câte 2 exemplare din fiecare. Și uite așa se creează o nouă situație care pune presiune pe mine să o gestionez: ce fac cu atâta pâine? Pe care o mănânc și pe care o conserv? Am spațiu să țin surplusul de pâine în congelator sau frigider?
Nu întotdeauna mai mult este și mai bine. Nu întotdeauna efortul suplimentar este apreciat și recompensat. Este posibil ca surplusul să încurce, să facă mai mult rău decât bine.
Și revin la întrebarea: de ce unii părinți au simțit nevoia să ducă coșuri cu fructe și legume, dacă ni s-a cerut un fruct și o legumă? De ce atât de mult? E cumva concurs între părinți pentru titlul de ”Părintele care a adus cele mai multe fructe și/sau legume”? Păi dacă e concurs ... hold my beer.
Tu ce părere ai de situația asta? Ți s-a întâmplat și ție?
Anul acesta începutul școlii este destul de diferit față de anii anteriori: școala începe mai devreme (pe 5 Septembrie), anul școlar este împărțit în module în locul semestrelor, vacanțele dintre module sunt comune tuturor copiilor (de la gradiniță până în clasa a XII-a), nu știm dacă vor mai fi restricții cauzate de pandemie/ război, nu știm dacă se va mai intra în online, toată lumea e stresată datorită războiului și amenințării nucleare etc etc.
Totuși, nu e cazul să o luăm razna. Să ne facem griji și planuri de rezervă e o treabă, să ne comportăm ca și cum s-au întâmplat deja lucruri care nu s-au întâmplat de fapt e altceva. Așadar, au mai rămas două săptămâni până la primul clopoțel al noului an școlar și a pornit valul pregătirilor. E mai bine să te pregătești la final de August decât după ce încep cursurile și agitația prin oraș.
Noi am alocat vreo două dimineți pentru cumpărăturile de școală. Și a fost bine, căci acum suntem relaxați. La rechizitele din librărie stăm bine, ne-au mai rămas de anul trecut, așa că aici am scăpat rapid. La accesorii și alte detalii pentru mers la grădiniță și școală am stat mai mult timp, căci era cazul de niște cumpărături mai serioase. Iată ce am luat:
Cam atât anul ăsta. Și cred că stăm bine, nu ne mai sperie începutul de an școlar. Noi ne-am pregătit, de restul se ocupă bunul Dumnezeu.
Lucrurile s-au scumpit peste tot, așa că am vânat reduceri, fără nicio rușine. Decathlon are și reduceri și produse de a căror calitate suntem mulțumiți de-a lungul anilor. Și asta ne face să ne simțim bine, chiar entuziasmați, când intrăm în magazin. Chiar și când comandăm online căci uneori suntem grăbiți și nu e musai să probăm.
Tu cum stai cu pregătirile pentru noul an școlar? Ce-i lipsește copilului tău?
P.S. Am vorbit cu Moș Nicolae să le aducă copiilor niște șosete. Partea bună este că șosetele pentru copii îmi vin și mie și sunt foarte bune pentru orele de aerobic, nu numai pentru mersul la școală (le aleg pe cele cu cel mai mare conținut de bumbac).
Ce poate fi mai nasol decât un copil mic cu muci, cu stare febrilă, ce stă acasă de la grădiniță iar zilele par interminabile? Ce poate fi mai greu de suportat decât zi după zi cu siropuri, ser fiziologic, nopți dormite iepurește?
Îți spun eu, probabil nici măcar nu intuiești: țipetele, urletele și plânsetele unei familii vecine cu copil mic ce stă toată ziua acasă. Îți spun eu, e îngrozitor să-l auzi pe adult țipând și pe copil plângând, all day long. Însă plânsul copilului este cel mai greu de dus, din punctul meu emoțional de vedere.
Nu mă afectează dacă adultul țipă și este frustrat și nervos. E adult, are acces la resurse care să-l ajute să-și gestioneze emoțiile. Însă copilul este complet neajutorat. Și eu m-am simțit neajutorată căci nu puteam să fac nimic să-l ajut să nu mai plângă.
Dacă m-aș fi dus la ușa lor să mă plâng sau să le dau sfaturi (Doamne ferește!), aș fi înrăutățit lucrurile. (1) Acea mamă nu avea nevoie de sfaturi ci de ajutor practic. (2) Aș fi adăugat încă un motiv pentru care să urle la copil: ”Nu mai plânge atâta că te aud vecinii și iar vin la ușa noastră.” Și nu aș fi vrut așa ceva!
Țipetele adulților sunt tot niște palme date copiilor, însă afectează mintea, egoul, sufletul.
Da, certurile din familie, mai exact tonul vocii folosit în dialogurile din casă au un impact foarte mare, atât asupra copilului cât și al adultului. Pentru a schimba asta, e nevoie de muncă. Multă muncă, deschidere și vulnerabilitate. Și nu-i ușor.
Dincolo de toate astea, sunt recunoscătoare pentru această experiență. Am învățat din ea. Dar a fost greu să mă joc cu copilul meu pe covor, sau să stăm la masă, sau ne încercăm să ne odihnim de prânz în timp ce deasupra noastră se urlă și se țipă toată ziua.
Am învățat să fiu eu însămi mai atentă la felul în care le vorbesc copiilor în intimitatea casei noastre. La ton, la intonație, la timing, la numărul de cuvinte, la reducerea criticii, la focusul pe soluții, la discutarea acțiunilor și nu a omului.
Da, mi-ar plăcea ca toți copiii să știe să înoate. Acum, fiind mamă a doi copii, fată și baiat, unul mic și cealaltă mare, am înțeles cât de important este ca ei să știe să înoate. Nu mă refer la nivel olimpic, ci pur și simplu să știe să înoate în diverse stiluri. Să aibă încredere în ei în apă, fie în piscină sau la mare. Să-și antreneze corpul și respirația în bazin, dar să se și relaxeze prin joacă în apă și înot relaxat.
Nu ne-a fost ușor să mergem cu ei la cursuri de înot: echipament, abonament, transport, așteptat. Nu e ușor deloc și ține numai de disponibilitatea și bugetul părinților, de timp și bani, cele două resurse importante cu care jonglăm zi de zi. Știi vorba: degeaba ai #poftadesport dacă chiar nu ai cu ce.
Însă mai este o resursă, mai importantă, care contează mai mult decât timpul și banii părinților: mentalitatea lor. Nivelul lor de înțelegere a beneficiilor înotului pentru copii. Pentru că atunci când înțelegi cât de mult bine face sportul pentru copii, înotul în special, celelalte resurse se mai aranjează de la sine, în timp.
Adică se găsește timp, măcar o dată pe săptămână, iar bani pentru abonament și echipament se găsesc și ei, chiar dacă nu pare ușor la început să faci sacrificii din altă parte. Important este să faci din sportul copiilor o prioritate în familie.
Costul abonamentului diferă de la un club la altul, dar costul echipamentului pentru #inot poate fi mai mic decât costul abonamentului. Noi ne-am luat tot ce ne trebuie pentru bazin, piscină și mare de la #DecathlonRomania. Acum copiii au tot ce le trebuie pentru orele de înot - nimic fancy, doar strictul necesar dar de calitate. Și nu cresc atât de repede pe cât credeam eu, chiar dacă nu se mai dau plecați din apă.
Decathlon este un brand francez ce se concentrează pe modul în care poate oferi echipament sportiv la cel mai bun raport calitate – preț pentru minim 80 de sporturi, printre care și înotul și navigația. Iar ca să te convingi de asta, toate produsele lor au o garanție de doi ani de zile ca tu să fii cel mai mulțumit sau foarte mulțumit.
Să-ți spun cât de bucuroși sunt copiii mei că merg la înot? Cel mic face cursuri individuale și se mai bălăcește cu tati, dar cea mare știe deja să înoate destul de bine. Am încredere să o las singură în piscinele de agrement sau la mare (nu departe de mal). Se joacă cu copiii și ar sta cu orele în apă. Prefer să facă asta decât să se joace pe tabletă. Cel mic abia așteaptă orele de înot, e foarte bucuros de dimineață dacă știe că va merge la înot la finalul zilei.
Da, mi-ar plăcea ca toți copiii să știe să înoate și să îndrăgească #navigatia. Doar avem litoralul Mării Negre, atâtea lacuri și bazine cu ape termale, ștranduri și piscine la pensiuni și hoteluri. Înotul are atâtea beneficii, încât chiar ar trebui să devină sport național. Poate că cineva, cândva, va transforma înotul în România într-un sport accesibil tuturor copiilor. Face parte din abilitățile de viață.
A inceput sezonul inapoi la scoala (back to school) și te invit să-ți aduci aminte de orele care te stresau cel mai puțin. Pentru mine, cea mai puțin stresantă oră de la școală era ora de educație fizică. Era ora care mă motiva să mă dau jos din pat mai cu voioșie în unele dimineți, ora pentru care nu mă pregăteam de niciun fel și ora după care mă simțeam bine și sigură pe mine pentru că îmi depășeam aproape de fiecare dată câte o limită.
Să vă spun un lucru despre mine pe care nu cred că-l știți: am 1,52 metru înălțime. Cu alte cuvinte, sunt micuță, am fost mereu cea mai mică de înălțime din clasă. Nu m-a deranjat acest lucru, însă m-a făcut să înțeleg de la început că nu voi fi vreo mare sportivă și că nu voi bate recorduri, dar pot să dau tot ce pot la fiecare oră de sport. Această atitudine o am și acum, când merg la aerobic: nu sunt cea mai bună din sală dar fac cât pot eu de bine și de mult - și mereu mă simt mulțumită de mine.
Inapoi la scoala însemna, pentru mine, și înapoi la sport pentru că familia mea nu era prea sportivă în timpul nostru liber. Acum sunt și eu mamă și încerc să antrenez copiii mei în cât mai multe și diverse activități ce implică mișcare în aer liber (avem cel puțin o minge în portbagaj, nu se știe când avem ocazia să ne jucăm). Când eram la școală, am înțeles destul de repede că sportul nu este despre competiție ci despre sănătate. Terminam ultima maratonul de alergare pe terenul de sport (nu mai țin minte câte ture făceam), dar eram bucuroasă că terminam cu fruntea sus și picioarele funcționale. Profu' de sport mă felicita, asta țin minte!
Am avut un trening foarte frumos, cu un model mov-roze care îmi aducea bucurie de fiecare dată când îl purtam. Tricourile erau musai albe, simple, iar adidașii nu lăsau urme pe parchetul din sala de sport și nici nu alunecau pe terenul de sport.
Și acum am un echipament de sport de la Decathlon care-mi este drag, căci merg la sală de 2-3 ori pe săptămână, chiar și zilnic în săptămânile în care pot. Atunci când fac sport la sală sau ne jucăm în familie nu am nicio așteptare de la mine, decât să dau tot ce pot, să fac exercițiile cât mai corect, știu că nu sunt în competiție cu nimeni și chiar mă simt bine cu mine însămi la finalul orelor.
Sunt optimistă când spun că sportul va deveni modalitatea preferată de petrecere a timpului liber a majorității românilor, mai ales că echipamentele și accesoriile se găsesc la preț accesibil în magazinul de specialitate Decathlon.
Și pentru tine ora de sport era cea mai puțin stresantă? Ai amintiri frumoase de la orele de sport de la școală? ;-)
Una dintre cele mai grele și importante lecții pe care pandemia asta ni le-a servit dintr-o singură lovitură este că sănătatea personală este cel mai de preț bun al nostru. Sănătatea trebuie să devină prioritatea noastră nr. 1 - dacă nu investim timp în a menține sănătatea, peste câțiva ani vom investi timp și bani în tratarea bolilor. Asta este garantat!
Și știi care este legătura dintre mine și tine? Sănătatea mea influențează sănătatea ta și sănătatea ta influențează sănătatea mea. Căci așa funcționează Universul ăsta și planeta asta minunată.
Așadar, noi (2 adulți și 2 copii) ne-am decis să fim cât mai activi, chiar și în vacanță. Așa cum vacanța școlară nu înseamnă că nu se mai lucrează la matematică și nu se mai citește o carte, așa și vacanța cu familia nu înseamnă leneveală și admirat peisajul din mașină.
A face sport în vacanță înseamnă a fi activ din punct de vedere fizic, adică sporturi ușoare și mișcare de plăcere - cu alte cuvinte, un fel de YES DAY pentru orice ocazie de a face puțină mișcare și a ne distra în același timp.
Concret, pentru noi asta înseamnă că:
Când ne întoarcem din weekendul-departe-de-casă sau din vacanță vreau să fim obosiți de la câte lucruri am făcut, nu plictisiți și nerăbdători să ne întoarcem acasă la rutină, treburi și ecrane cu conexiune la internet. Bonus: multe amintiri frumoase, plus depășirea unor limite de genul "Nici nu știam că pot să fac asta!".
Adevărul este că timpul trece mult mai repede când facem puțină mișcare, iar uneori ne facem prieteni noi învitându-i să bată și ei mingea alături de noi. Un lucru este cert: sportul în vacanța de vară nu este despre a slăbi (în mintea multora sport=slăbit) ci despre conectare și stare de bine.
Așadar, mă bucur mult că am copii care mă țin activă și pregătită pentru orice ocazie de a face puțin sport sau doar mișcare mai energică.
Hai și tu în vacanță pregătită de sport! Sportul în natură este un plus mare pentru sănătate.
Am primit de la educatoarele băiețelului meu (grupa mijlocie) câteva sfaturi cu privire la ce pot face părinţii pentru copii în pandemie. Vreau să le împart și cu tine, pentru că sunt valoroase, mai ales în momentele în care simți că nu mai știi ce să faci ca să fie bine pentru copii.
Ideea de bază este că noi, părinții, sunt un model pentru copiii, mai ales în direcția dezvoltării limbajului şi încurajării comunicării.
Şi nu uitaţi: părinţii sunt modelul urmat de copii! Așa suntem făcuți de Dumnezeu, așa funcționează familia.
Printează aceste sfaturi și lipește-le prin casă. Dă-le mai departe părinților care se tot vaită că nu știu ce să mai facă cu cel mic. Printează câteva exemplare și lipește-le în casa blocului, cu siguranță vor scoate câțiva vecini din încurcătură.
Să ne fie cu folos și să auzim numai de bine la finalul pandemiei!
Noul subiect care mă preocupă până la obsesie zilele astea este RESPECTUL. Am observat că lipsește în societatea românească, lipsește și la mine în familia extinsă și nu îmi place deloc acest lucru - lipsa de respect face ca totul să devină o competiție pentru locul I la categoria Eu știu mai bine/ Eu am dreptate. Refuz să particip la o astfel de competiție, nu am nimic de apărat și de demonstrat nimănui.
Dacă ar exista respect între noi și față de toate ființele de pe planetă, viața noastră ar fi mult mai frumoasă și ușoară.
Respectul este o alegere, nu este ceva ce poate fi obținut prin constrângere de la altă persoană.
Respectul este oferit în mod deliberat doar pentru că a fost învățat într-un mod admirativ și clar în copilărie. Nu uita, copiii oferă numai ce au văzut, simțit, experimentat pe propria piele - altfel nici nu știu cum arată respectul. De aceea, este esențial ca copiii să învețe ce este respectul direct de la părinți - părinții să-și respecte copiii mai presus decât orice.
Dacă respectul este rezultatul fricii și controlarea respectului înseamnă manipulare, atunci nu mai este vorba de respect ci de cu totul altceva.
Respectul este important/ vital, este o trăsătură umană; respectul pentru toate ființele este înnăscut în noi toți însă a ajuns să fie manipulat în noi prin frică, control și lăcomie.
Nu se poate cere respect, se poate doar da!
În calitate de părinte sau unchi/mătușă, discută cât mai des cu copilul despre respect. Chiar dacă se plânge că primește încă o predică, în final se lipesc informațiile de el și îți va fi recunoscător că a învățat atât de multe de la tine.
Respectul este o alegere pe care o facem în interiorul nostru față de noi înșine și față de alții. Copiii învață de la adulți cum arată respectul față de alții și cum se simte când cineva te respectă (părinții și alti membri ai familiei îl respectă pe copil).
La 10-11 ani, cât are fiica mea acum, respectul înseamnă să fii ascultat și luat în serios, iar să fii respectuos înseamnă să-i asculți pe alții chiar dacă atenția ta este împrăștiată peste tot.
Pe măsură ce copiii cresc, ei învață că respectul se transmite și prin felul în care vorbesc unii cu alții, tonul vocii, felul în care comunici nevoile tale celor din jur. Mai târziu, respectul ia forma demnității, a felului uman în care îi tratezi pe cei din jur dar și pe tine.
Respectul este o alegere. Îl oferi sau nu.
Însă, pentru a ajunge la maturitatea de a înțelege și trăi în respect deplin, este necesar să experimentăm lipsa respectului și consecințele sale asupra relațiilor interumane.
Exact ceea ce fac eu acum și ceea ce scoate la iveală această pandemie cauzată de COVID-19: lipsa de respect față de om exprimată de instituții, restaurante, comunități, familii etc.
Nu este ușor să învățăm respectul pe calea cea grea. Nu este ușor să respecți pe cineva într-o conversație când cealaltă persoană arată lipsă totală de respect, intenționat sau nu - însă aceasta este munca unui adult într-o relație. Adultul trebuie să mențină baza respectului astfel încât copilul să învețe cum acesta arată, cum se simte în interiorul său.
Eu am fost învățată că respectul este/ vine din FRICĂ. Am fost un copil respectuos, o tânără adultă respectuoasă, însă nu era respectul meu, nu era un respect izvorât din înțelegerea a ceea ce este respectul în esență. Cu siguranță nu mă respectam pe mine însămi. Adevărul este că îmi era teamă să nu arăt lipsa de respect. Simțeam că părinții alegeau să respecte un străin decât pe mine, de frica de a fi judecați sau tratați în mod defavorizat.
Așa că arătam respect în exterior, ca să nu sufăr în interacțiunile cu alții, în timp ce în interior eram confuză și indignată.
Așa arată peisajul intern al unei persoane forțate să-i respecte pe alții prin teamă și pedeapsă - nu vedeam mult respect la adulții din jurul meu.
Respectul este un proces ce se învață și copiii trebuie să treacă prin el pentru a-l învăța în mod autentic - dacă este construit pe o bază de frică va deveni o casă din cărți de joc.
Când respectul este rezultatul învățării din experiența conexiunilor și consecințelor (rănim sentimentele altora și învățăm din asta) din cadrul relațiilor, atunci el devine fundamental pentru felul în care interacționăm în viața noastră, atât cu noi înșine cât și cu alții.
Discuțiile cu copiii despre respect merită tot efortul deoarece ei chiar sunt viitorul planetei. Chiar dacă copiii nu apreciază efortul, discuțiile trebuie avute cu blândețe și răbdare. Pe măsură ce vor crește, se vor vedea rezultatele.
Oricât de grele, enervante sau plictisitoare ar fi conversațiile și momentele de conectare cu copiii, indiferent de vârstă, ele merită pe deplin și devin esențiale unei dezvoltări armonioase pe termen lung.
Living in RO Colors este un blog lansat în 2008 pe care scriu despre frânturi din viața mea ce merită împărtășite cu tine. Pentru că suntem aici împreună!
Viața Mea, Regulile Mele este mantra mea pentru acest an.
Și cred că ACCEPTAREA este Superputerea anului 2025!
Mulțumesc pentru atenția ta! XOXO Mihaela-Daniela
