Era o dată o fetiță simpatică și veselă. Îi plăcea să deseneze mai mult decât să coloreze și se mândrea cu desenele ei oricui îi dădea atenție și o asculta. Avea vreo cinci anișori și asta ar fi făcut toată ziua: să deseneze pe coli albe de hârtie și să povestească cuiva despre ceea ce a desenat.
Într-o zi, s-a dus la tatăl ei să-i arate desenul și să-i povestească despre el. Dar tatăl ei nici nu i-a dat prea multă atenție, a dat-o deoparte.
Fetița s-a întors la desenat, dezamăgită dar mai concentrată de data asta, și chiar a fost mulțumită de realizarea ei. S-a dus iar la tatăl ei să-i arate desenul și să-i povestească despre el, dar taică-su a alungat-o. Nu înțelegea nimic din ce îi povestea fetița. Ba chiar i-a spus „Proasto!”.
Or mai fi fost și alte cuvinte după aceea, însă pentru fetiță nu a mai contat. Totul a înghețat în jurul ei, s-a dărâmat și s-a așezat jos, cu desenele prețioase lângă ea. Și-a acopert fața cu mânuțele și a rămas așa ...
Din aer s-a materializat un Cub Gri, cu fețe mate, ca de zirconiu, care a cuprins-o protectiv. Din acel moment, nimeni și nimic nu avea să o mai supere sau să o mai deranjeze vreodată. Era în siguranță!
Era tristă, singură, ghemuită, cu capul ascuns în brațe. Și desenele prețioase lângă ea.
Au trecut ani. Și ani. Și ani.
Într-o zi, Zâna Cea Bună ajunge la Cubul Gri și îl atinge cu palma pe una dintre fețe. Griul se transformă în transparent, fix pe urma mâinii ei. Și astfel atinge o față a cubului de mai multe ori, pentru a vedea mai bine ce este în interior.
Și vede fetița. Era tristă, singură, ghemuită. Cu desenele lângă ea.
Zâna Cea Bună cheamă fetița la ea. Dar fetița nu reacționează prea mult, doar aruncă o privire Zânei. Zâna o întreabă de ce este supărată și fetița îi povestește.
Apoi Zâna cheamă fetița mai aproape să-i arate și ei desenele. Și fetița a venit la marginea cubului și i-a arătat primul desen. Zâna a zâmbit și s-a arătat tare curioasă: „Ce ai desenat tu aici? Explică-mi, ca să văd și eu ce ai văzut tu!”
Chipul fetiței s-a luminat și a început să-i explice zânei că sunt niște copaci înalți și cerul albastru și soarele și niște păsări care zboară și multe flori roz prin iarbă.
Dar al doilea desen? Păi acolo era camera ei, cu patul și pernele și rafturile cu jucării. Păpușile erau frumos aranjate, așa cum le pune mama. Perdeaua avea fluturași și mulți Sori galbeni, iar covorul avea floricele. În stânga era măsuța unde a stat ca să facă desenele, iar scaunul verde îi plăcea foarte mult.
Deja zâmbea și chipul îi era și mai luminos. Iar Zâna era uimită de cât de frumoas a desenat, apoi a povestit tot ce era acolo în desen. „Ce frumos povestești și ce imaginație bogată ai!”
„Cu ce pot să te ajut? Ce vrei să faci?”
„Vreau să arăt desenele mele la toată lumea! Să le povestesc ce am făcut și ce minunate sunt!”, răspunde fetița.
La care Zâna Cea Bună răspunde „Hai cu mine să arătăm lumii ce ai desenat! Mergem împreună. Vom găsi oamenii care adoră să te asculte povestind și care apreciază munca ta. Hai!”
Și fetița a pășit înafara cubului și cele două s-au îmbrățișat. „Mulțumim, Cubule, că ai protejat fetița. Ți-ai îndeplinit rolul, ai fost bun cu ea. Ce vrei să faci acum?”
Și cubul se făcu puțin mai mic, se coloră în culorile curcubeului și începu să țopăie de colo-colo.
Iar cele două au început să plece mai departe, în lumea reală. Bucuroase.
Sfârșit. Sau început.
